1- Orizontul inchis.

Privind inapoi in timp... Copilarie fericita, fara constientizarea a ceea ce eram. Dar atunci auzul era ceva mai bun. Anii tandri, prieteniile pe care le faceam cu usurinta, vacantele, jocurile, ani fara ganduri, inca departe de intrebarile existentiale "de ce eu? de ce sunt asa? de ce nu aud ca si ei...?"
Purtam aparatul auditiv si urmam scoala normala printre auzitori. Pe atunci lumea, pentru mine, nu era impartita in doua: auzitori si surzi. Printre ei, eu ma simteam ca si ei, iar in primii ani rautatea proverbiala a copiilor-azi cred ca sunt vinovati parintii pentru aceasta rautate-nu ma atingea inca. Eu nu ma simteam diferita nici macar stiind ca doar eu din toata clasa purtam un aparat care ma ajuta sa aud, de care eram si voi fi dependenta toata viata.
Pentru mine era natural totul, convietuiesc cu aceasta de mica si face parte din personalitatea mea.
Nu aceasta m-a marcat cel mai mult cum mereu credeam eu, cu timpul mi-am dat seama ca cea mai mare durere a fost aceea de a trai inchisa in acest satuc, ca lupta mea de a iesi a falit si atunci chiar credeam ca sunt eu insami o falita. Durerea de a fi constransa sa traiesc cu momentele mele de depresie, de gol imens, sub o cupola de sticla....unde ai mei, cu siguranta mult mai marcati decat mine, credeau, in mentalitatea lor simpla, ca m-ar fi protejat de rani.
Azi inteleg,fiecare parinte al unui copil surd vrea sa isi protejeze fiul dar eu nu as face nicodata aceste greseli, de a inchide copilul sub o cupola de sticla, pentru ca nu il protejezi ci cu timpul ii faci rau, creste slab si neluptator. Nu imi judec parintii, ii iubesc foarte mult, azi stiu ca asa erau ei in acele timpuri, mi-au dat toata dragostea, siguranta, dar nu era suficient pentru a invata sa traiesc ca un adult.
Eu am invatat azi din trecutul meu ca un copil are nevoie de experiente pentru a invata sa traiasca, ca numai infruntand se traieste viata, ca e facuta si din dureri, din dezamagiri, caderi...si sa inveti sa te ridici pentru a o infrunta.
In adolescenta nu eram deloc senina, incepeam incet-incet sa traiesc in spatele surditatii, sa dau nastere complexelor de inferioritate. Ma doare sa privesc inapoi dar poate gasesc vindecare scriind despre realitatea mea, traita sau aceea pe care o traiesc acum.... Cu siguranta, aceasta constrangere a mea de a trai aici e legata si de auz, auzul mi-a conditionat destinul. M-am nascut in mediu rural, printre mentalitati si prejudecati vechi dintodeauna dupa care viata trebuia sa se aseze...asa erau acele timpuri, azi s-au mai schimbat oarecum. Nu uit ca atunci traiam in plina dictatura, erau timpuri inchise...eu nu simteam lipsa unor anumite lucruri in timpul dictaturii pentru ca traind la tara aveam totul necesar, nu lipsea hrana, in schimb la orase era mai dramatic dar cred ca nu se simtea, era o dictatura ascunsa. Asa, am avut o copilarie fericita. Dar imi lipsea ceva totusi....am fost nenorocoasa in aceasta mica lume rurala, din punct de vedere psihologic am crescut lent, m-am ridicat foarte lent din caderile mele, si sufeream mult dintr-o nesemnificativa rana in dragaoste...pentru ca nu intelegeam sensul vietii. Si nu aveam nici macar curajul de a infrunta lucruri diverse de ceea ce eu stiam in orizontul meu limitat, inchis...visam dar nu aveam curajul de a crede intr-un vis si de a infrunta realitatea dura pentru a-l implini, macar sa incerc....imi era frica de alte caderi, de alte suferinte. Acea suferinta ce traiam atroce pe pielea mea, in singuratate, in disperare, suferinta pentru ca visam o viata diferita, visam sa nu ma mai simt marginalizata, pentru mine era o suferinta totala, nu aveam putere pentru alte suferinte de infruntat, ma simteam slaba.
Si asa m-am refugiat inca si mai mult sub cupola de sticla, in visele mele, in cartile de literatura universala-numai pentru ca nu gaseam nimic sa ma fi stimulat sa traiesc.
La scoala colegii devenisera si mai rai, prostcrescuti, iar daca auzeam cuvantul "surda" ma ranea foarte mult. Lumea era impartita in doua: "normali" si "handicapati", o discriminare fara sens care nici macar azi nu a disparut. Eram foarte sensibila si nu luptam, nu raspundeam cu un cuvant de autoaparare. Nu aveam prietene apropiate, de inima, nici macar la scoala, pentru mine era clar azi ca discriminarile erau puternice.
Visam sa fac liceul dar auzeam mereu mentalitatea alor mei: "tu nu poti..." si asa mi-a fost taiata increderea in mine insami. Auzul ma impiedica sa inteleg bine lectiile si pe profesori, si sincer nu eram buna la matematica, fizica, chimie-materii pe care nici azi nu le iubesc, nu intelegeam cand o colega incerca sa imi explice. Eram atrasa mult mai mult de literatura, materii "calde" si nu reci precum matematica. Si asa, terminata scoala, unde sa merg? Ce visam eu pentru viitor? Nu aveam nici macar o idee minima.
Aveam o ruda, o femeie care lucra in timpurile acelea broderie. Are dreptate cine a spus ca destinul nostru e uneori influentat de stradutele vecine...ce puteam sa fac altceva atunci??
Terminasem un an inainte cei 10 ani de scoala si punct....punct mort! Aveam 18 ani si am plecat la ea, intr-un oras vecin, sa invat meseria ei, broderia. Punctul e ca imi placea mult, o faceam foarte bine dar terminate "lectiile" de broderie si revenita din acel oras unde am fost cu iluzia de a iesi de aici si cu speranta ca voi putea trai apoi acolo, lucrand, repet, reintoarsa in satucul meu....din nou momente de depresie...am lucrat asa, acasa, 12 ani, independenta dar fara sa realizez mare lucru economic, aveam o ocupatie dar si foarte multa singuratate.
De ce nu am fost sa lucrez intr-o firma asa cum era pe atunci? Pentru ca mi s-a spus ca trebuia experienta... apoi mi-era teama sa devin o sclava la norma, stiam ca sunt prea lenta, imi placea sa lucrez dar sa fac incet o mica arta si nu la comanda.

.............................///.............................