Vorbeam cu un prieten roman, cu surditate profunda, despre un lucru important: normalitatea. Punctul lui de vedere masculin, pe care eu il inteleg bine, cred că se reflectă in multe persoane, dar mă întreb dacă ii reflectă mai multi pe barbati decat pe femei.
Există dintotdeauna prejudecăţi conform cărora o persoană cu o pierdere de auz "nu e normală”, in schimb toti cei care aud sunt normali.
Aceasta discriminare sau auto-discriminare in baza deficitului este o mare nedreptate dupa parerea mea. Dar ce este normalitatea?
El spune că incapacitatea de a utiliza telefonul, ca nu poate avea locul de muncă care ii place ,faptul nu înţelegi la un ghiseu, birou unde ai de rezolvat ceva, nu înţelegi anumite voci ale persoanelor necunoscute ... nu intelegi la TV fără subtitrari, întotdeauna sau aproape întotdeauna dependent de o persoană, dependent de un mic ajutor , inseamna a nu fi normal. Desigur, neputinta de a face toate aceste lucruri necesare independent de alte persoane duce la o viaţă "ne-normala" dar nu ne putem gândi că nu sunt normali.
El mi-a povestit un pic despre el însuşi, a pierdut treptat frecvenţele importante, înainte de a pierde auzul la varsta adulta-fost auzitor-a făcut muzică , iar acum nu mai poate face lucrurile pe care le iubea şi a trebuit sa isi schimbe profesia, dar merge intodeauna greu fără a utiliza telefonul pentru ca pierde clientii. Desigur trecerea e este un pic dramatică. Soţia sa nu are probleme de auz.
El spune ca si-a acceptat propria surditate, dar ca accepta de asemena că nu va fi „niciodată normal"-sunt cuvintele lui-dacă el nu poate face lucruri normale, obisnuite. Pare un pesimist, dar are de asemenea, o dragoste de viata care-mi place.
Nu ştie încă daca niste proteze acustice mai performante l-ar ajuta iar de implantul cohlear in România nici nu se poate vorbi. Sunt într-adevăr foarte puţini care ar reusi sa plătească intre 20.000 si 25.000 de euro, şi aceasta este pretul numai al implantului, depinde clinica şi de marca-fără a pune şi logopedia,intretinerea, piese de schimb, asistenta tehnica, reglajele-toate acestea nu sunt asigurate nici pentru copii, probabil doar logopedia.
Privatiunile-utilizarea telefonului, etc-pe care le cunosc si eu, mi-au dat un complex de inferioritate în trecut, este o bariera ce visez inca sa o depăşesc. Visez prea mult? Sunt constienta că răspunsul poate fi "da" ... dar aceasta este frumusetea vieţii: sa visezi . Insa nu m-am văzut niciodată ca o persoană care „nu e normala”. Ar fi pentru ca femeile sunt mai puternice cum se spune?
Mi-am recastigat propria autostima de-a lungul timpului, nu stiu cum am reusit, cu marea mea sensibilitate. Simt ca am un instinct "de autoconservare" foarte puternic, probabil ca reactie la sensibilitate. Dar cu siguranţă m-a ajutat foarte mult si restul de auz ramas, daca nu ar fi fost asa...sa nu aud nimic ma sperie, ma sperie pierderea unei lumi a viselor. Da, fără sa auzi nimic nu reusesti sa traiesti în mod normal.
Depăşirea barierelor nu este uşoara. Familia, cei dragi, persoanele care te iubesc, sunt foarte importante pentru a-ti oferi impulsul de a merge înainte, curajul. Pentru mine, cuvintele am auzite de mica: "Nu poti ...." nu mai există. Deşi nu pot vorbi la telefon, eu nu voi respinge provocarile vietii doar pentru că nu aud bine. În niciun caz un parinte nu trebuie sa sugereze copilului, probabil fără sa realizeze cât de mult va face rau în viitor, propria sa mentalitate: "el nu poate face asta, sau celalata” . Încrederea în tine însuţi este importanta.
Faptul că de multe ori copiii ce inconjoara fiul tau surd sunt rai, reflectă doar figura ori mentalitatea propriilor părinţilor indiferenti la creşterea acestora, emoţionala, psihologica şi comportamentala. El ia "amprenta" parintelui pe care il admira cel mai mult, din ambianta familiara.
Este dificil sa devenim luptatori de mici, dar serveste pentru a creşte mai deosebiti ca persoane în viitor. Mai profunzi. Poate chiar mai puternici. Fără această mentalitate „nu sunt normal" ... A accepta surditatea este un lucru, a gandi in mod complexiv este altceva.
Eu m-am acceptat surditatea, nu ma ascund şi nu ma rusinez. Vreau fericirea în lucrurile mici, în lucrurile simple. Si de ce sa nu luptam pentru a ne îmbunătăţi viaţa? De ce sa nu visam, pentru ca toti spun: "aceasta este realitatea, nu se poate, e imposibil”?
M-am luptat mereu singura şi ştiu cat poate fi de greu. Dar niciodată nu m-am lăsat acolo unde am cazut, mereu am ridicat. Singura, dar m-am ridicat.
Patru luni au trecut de la noua mea achiziţie, proteza digitale. Am cheltuit o gramada de bani, sunt încă în aşteptarea rambursarii, dar nu regret deloc. Diferenţa faţă de proteza analogica veche este claritatea, ma descurc mai bine, dar, din păcate, nu pot urmări o conversaţie de mai multe persoane, acum acud mai clar cantecul păsărilor mici, unele dintre ele le auzeam de ceva timp. Aud numele meu de departe, dar nu individuez de unde vine vocea, din dreapta, stânga, spate...trebuie sa individuez cu ochii, culmea este că am aud vocea clar, iar asta ma innebuneste uneori. Important e ca aud.
La TV n-am înţeles înainte, acum am înţeleg anumite cuvinte, fraze uneori, dar nu pot urmari fără utilizarea căştilor, care mi-a dat o inteligibilitate surprinzatoare. Muzica are un alt ritm, este minunata. Viata e facuta si din culorile sunetelor ,este minunat, as vrea sa aud toate culorile!
Şi la telefon? Niciodată folosit pana acum. Dacă am înţeles, uneori, vocea celor din familie, inclusiv a nepoatei mele, care era surprinsa de faptul că am raspuns la apel. Dar nu sunt încă sicura pe mine insami. Nu pot sa cred... Nu am curaj sa raspund la un apel sau sa formez un numar, imi vine imediat un blocaj. Imi vine mereu in gand ca numai cu vocile pe care le cunosc as putea vorbi la telefon. Imi amintesc in copilarie, aveam proteza şi mama mea m-a lasat sa vorbesc la telefon, eram la cineva acasă, nu aveam telefon atunci şi ea m-a ajutat să răspund, sugerandu-mi cu buzele întrebările pe care trebuia sa le aud.
Practic este prima dată când am folosesc telefonul pentru a vorbi, mi se pare normal să am emoţii. Înainte am folosit functiunea Speaker, dar nu intelegeam aproape niciodata, sau nu totul... foarte frustrant.
A trai normal este dificil, este dureros, frustrant, dar, de asemenea, învăţ cât de importante sunt alte lucruri mici sau mari, câştigate mai mult sau mai puţin greu, paşi mici, care dau satisfacţii, bucuria de a trai ... Şi cum profunzimea sentimentelor proprii care iau nastere poate din frustrarile mele atinge uneori cerul, uneori pământul... Aş dori profunzimea linistita si melodioasa a marii ... şi libertatea albastra a cerului pentru a fi fericita.
0 commenti:
Posta un commento