Nu poate ploua pentru totdeauna

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris...dar nu am abandonat blogul. Despre surditate e mereu de scris. E drumul pe care il cunosc cel mai mult, unicul. Ca sa il descriu nu e usor. Nu pentru ca ma doare, pana la urma face parte din mine insami. E greu sa gasesti cuvintele potrivite pentru a intelege si ceilalti-care nu au nici o idee despre ceea ce este surditatea dincolo de prejudecatile acestora-starea mea sufleteasca. Eu ma cunosc fara a cauta cuvintele...

Mi-am construit un zid de autoaparare pe masura ce ies din cupola mea de sticla. Nu am incredere in nimeni. Nu am incredere in mine insami. E pretul surditatii? Pretul izolarii in acea cupola? Nu stiu inca sa raspund. Stiu doar ca mi-e tama inca sa infrunt viata.

E alegrea mea insa, aceea de a infrunta, desi de multe ori ma cred slaba.
Sa infrunti prejudecatile e usor dar sa infrunti viata cu acea forta interioara e greu.
Unicul lucru bun e acela ca am ales sa infrunt. Deocamdata.

Nu toti reusesc sa scrie despre ei insisi, in mod special despre surditatea lor; e si aceasta un mod de autoaparare. Teama ca ne simtim prea vulnerabili in fata celorlalti. Gasesc cateodata straniu faptul ca reusesc sa scriu despre ceea ce simt, vointa mea de a o face.

Azi vorbeam cu cineva despre dorinta mea de a iesi din tara, de a munci in Italia, dar a observat si propria teama de a infrunta in general viata singura. Si ma intreaba: „De ce? De unde frica asta?”
Cum sa explic in cuvinte simple propria nesiguranta??...
Imi zice: „Trebuie sa fii puternica, nu te lasa asistata de altii!” Prea usor de zis, asta mi-o zic si eu tot timpul.

Singura in fata a tot inca nu simt ca pot. Nu stiu cand voi reusi sa depasesc aceasta bariera a mea dar e visul meu, de a merge fara teama, sigura, fara micile complexe care trag cateodata inapoi in ciuda fortei pe care simti ca o ai...se poate intampla sa se topeasca toata intr-o clipa.

As vrea macar sa stiu o parere a unui medic-specialist referito la fosibilitatea de a face sau nu interventia cohleara in Italia. As vrea doar un raspuns: da, sau nu. Daca e posibil sau nu. Ma intreb cateodata cat din viata mea ar putea sa schimbe, daca ar fi posibil, dar nu imi fac iluzii. Ma intreb si cum as reactiona daca raspunsul ar fi negativ, daca nu as fi potrivita pentru interventie, sau si mai rau, daca nu as avea macar rezultatele sperate.

De ce nu ma multumesc cu un aparat auditiv care pana la urma ma ajuta mult? Pentru ca noi, fiintele umane, niciodata multumiti vrem mereu mai mult, sa ne imbunatatim viata cu putinul pe care il avem. Mi se pare drept. Sau caut forta in mine insami de a infrunta viata singura, curajul.

A trecut un an si aproape 3 luni de la revenirea mea din Italia. Acum sunt prea departe pentru a gasi de munca, fara prieteni, fara cei apropiati mie care au revenit defintiv in Romania-decizia aceasta a lor m-a lovit puternic atunci...ma simteam prea slaba in acel moment potrivit, cand eram inca acolo, pentru a gasi de munca si a incerca sa raman acolo. Merue problemele auditive, mereu bariera de a nu putea vorbi la telefon. Singura ma simteam ca si o ramura rupta dintr-un copac, sau mai bine zis, am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare. Mi-am pierdut echilibrul. Ajunsesem sa nu ma mai incred in mine insami mult mai mult decat la prima mea sosire in Italia, cu teama ce o aveam atunc ca nu voi reusi sa invat niciodata limba, intodeauna motivul auzului. Dar cu limba italiana m-am descurcat descoperind o hotarare pe care nu stiam ca o am, dar restul a fost doar un stress teribil.

Nu am reusit. Gandul ca nu ai reusit e teribil. Teribil sa traiesti cu acest gand.

Aproape trei ani in Italia fara sa stiu ca exista aceasta interventie ca sa imi dea un motiv sa lupt. Am aflat tarziu.....”mai bine mai tarziu decat niciodata”.

Cata incredere am azi in mine insami? Ar trebui sa am mai multa incredere-imi raspund singura. Teama de a trai sau de a infrunta lucrurile cu siguranta o avem toti, dar, vorbind de mine si nu in numele altora, ma simt prea sensibila pentru a ma baza pe mine insami.
In viata exista si parintii, intodeauna pregatiti sa ajute, si e logic. Dar pe pamant strain eu ma simteam, pe deoparte, foarte nesigura. Poate acesta e motivul ca acum imi aleg dur prietenii.

Mi se pare ca am o sensibiltate un pic exagerata, un mare gol inlauntrul meu, slabiciuni de care poate ar fi mai bine sa nu vorbesc, sa le inchid inauntru si sa arunc cheia.
Dar, ceea ce ma motiveaza mai mult sa ies afara din cupola mea e singuratatea pe care o traiesc in fiecare zi. Hotararea de a ma regasi pe mine insami.
Imi ramane si gandul ca....nu poate ploua pentru totdeauna.